Cornul pădurii e pasărea mea,
Căprioara albă e sufletul meu,
Toate câte ănfrunzesc şi cântă
Ale mele sunt!
Până şi luna smerită
Este a mea,
Noaptea o pândesc
Când vine apă să bea,
Iar umbra ei o iau totdeauna
Cu mine.
Mă scufund în pădurea grea
Gândind cum să cresc
Copacii mai bine,

În răstimpuri egale,
Câte unul
Cade răpus de dragoste.

(Coriolan Păunescu, Iubito, suntem în pericol, Editura pentru Literatură şi Artă, Geneze, Galaţi, 1995)